Într-o eră în care tehnologia pare să fi transformat aproape toate aspectele vieții cotidiene, tradițiile străvechi ale satului românesc continuă să rămână un simbol al comunității și al legăturilor dintre oameni.
Una dintre aceste tradiții, ce a fost transmisă din generație în generație, este claca de tors – o practică adânc înrădăcinată în viața rurală, care adună femeile dintr-o localitate pentru a lucra împreună.
De la torsul lânii la poveștile spuse în jurul focului, claca de tors nu era doar o activitate de meșteșug, ci și un moment de socializare și de consolidare a legăturilor comunității.
Claca de tors, formă de solidaritate rurală
Unul dintre produsele importante, rezultate din creşterea oilor în mediul rural, a fost dintotdeauna, lâna. Aceasta devenea materia primă pentru hainele groase, care ajutau sătenii să înfrunte iernile aspre.
Era multă lână de tors, așa că, de multe ori, femeile aveau nevoie de ajutor să termine lucrul până venea primăvara și se ieșea la hotar, la muncile câmpului.
Astfel, claca de tors se desfășura periodic în vatra satului și avea loc toamna târziu, sau în serile lungi de iarnă. La clacă participau femeile din sat, chemate de o gazdă, de obicei o femeie mai înstărită sau care avea fete de măritat și trebuia să le termine de pregătit zestrea, potrivit paginii de Facebook, Tradiții clujene.
Într-o zi din săptămână, dar niciodată miercuri sau vineri, ajutoarele erau chemate la casa gazdei să toarcă. În timpul lucrului femeile povesteau ce s-a mai întâmplat prin sat în ultima vreme, care fată cu ce fecior povestește și ce tineri urmează să facă nuntă.
