Legendarul Béla Tarr, unul dintre cei mai importanți și influenți cineaști din lume, este invitatul special al celei de-a 24-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania (13-22 iunie 2025, Cluj-Napoca).
Acesta a susținut sâmbătă, 21 iunie, un masterclass în fața tinerilor cineaști și a publicului prezent la TIFF.24. De asemenea, în cadrul ediției festivalului din acest an, el va primi Premiul pentru Întreaga Activitate.
Béla Tarr a povestit cum își găsește inspirația și care sunt cele mai importante puncte atunci când regizezi un film.
„Fiecare film are un motiv diferit. Întâlnești diferiți oameni și vezi diferite situații. Cumva apare un moment în care trebuie să te oprești din gândit și trebuie să începi să lucrezi. Începi să te gândești cum poți arăta toate gândurile, dacă și cum ești capabil să împărtășești către oameni.
Dacă ați văzut filmul Werckmeister Harmonies, ați observat că personajul principal este poate nebun, că poate are ceva ciudat, că este cineva care nu se încadrează în standardele societății.
Filmul e bazat pe o nuvelă (n. red. The Melancholy of Resistance de László Krasznahorkai). Un prieten mi-a dat nuvela să citesc, am citit-o, mi-a plăcut, iar el mi-a spus că trebuie neapărat să facem filmul. I-am spus atunci că nu putem face filmul, pentru că nu cunoșteam un om care să poată interpreta personajul principal. Trecuseră vreo 4 ani și într-o zi am luat parte la un casting pe care îl organiza o prietenă și acolo am observat persoana ce avea să fie personajul principal din filmul meu. Stătea oarecum retras de restul grupului și l-am observat. Atunci am zis că putem facem filmul. El a fost inspirația mea.
Cred că întotdeauna există ceva ce te sensibilizează, îți rămâne în minte și de acolo vine și inspirația. Pot să spun că asta s-a întâmplat cu fiecare film pe care l-am făcut”, a explicat regizorul.
„Avem o responsabilitate față de oameni”
Béla Tarr a explicat că îi place să privească către oamenii adevărați, iar cel mai des a lucrat cu persoane care nu erau actori profesioniști.
De asemenea, el a precizat că atunci când faci un film e nevoie să știi că ai o responsabilitate față de oameni, pentru că e important rezultatul final, ceea ce le oferi să vadă.
„Îmi place să privesc spre oamenii adevărați. Cel mai des am lucrat cu oameni care nu au fost chiar actori profesioniști și în majoritatea timpului lucrez cu oameni care sunt reali, poate unii sunt urâți, săraci sau umiliți de societate. De exemplu, în filmul Sátántangó, pe fata cea mică am descoperit-o într-un centru de plasament, era total pierdută. Am lucrat apoi și la alte filme cu ea. Nu era o actriță, nu avea experiență, dar a reușit să memoreze tot și a învățat tot ce era nevoie.
De asemenea, atunci când faci un film e nevoie să te gândești și la responsabilitate, în special la responsabilitatea socială. Faci un film pentru oameni și nu trebuie să înșeli oamenii, pentru că ai o responsabilitate față de ei. Este foarte important ce le oferi să vadă”, a mai explicat regizorul.
Béla Tarr nu folosește scenariul în sensul clasic, fix. Filmele sale sunt construite vizual, atmosferic, filozofic – mai aproape de o compoziție muzicală decât de un roman narativ.
„Când începi să lucrezi la un proiect totul trebuie să înceapă să funcționeze împreună. Eu nu am scenariu pentru filmele mele. Am întotdeauna câteva cartonașe pe care le țin în buzunar și acolo îmi notez ce am nevoie. Scriu câte un cuvânt care reprezintă o situație întreagă. Nu am nevoie de mai mult. Când merg să văd o locație pentru film, stau și mă uit și încep să îmi imaginez tot, cum putem face totul să se întâmple. Atunci când scrii un scenariu, stai în fața laptopului și încerci să fii original. Eu sunt de altă părere. Nu-mi plac poveștile, pentru că trebuie să îi faci oameni să creadă că s-a întâmplat ceva ce nu a avut loc. Asta înseamnă că nu ai fost onest cu ei. Eu sunt interesat de oameni, de diferite situații, cum trăiesc, cum se mișcă. Nu sunt interesat să spun povești plictisitoare”, a declarat regizorul.
Totodată, el a spus că unul dintre cele mai importante momente atunci când faci un film este castingul, pentru că acolo poți vedea cum sunt oamenii cu adevărat.
„Castingul este foarte important, pentru că totul poate fi observat acolo. E cel mai important punct atunci când faci un film. La început avem idei despre cum vor arăta personajele, dar la casting vezi exact cum se vor contura. Cum spuneam, pe mine nu mă interesează dacă sunt actori sau nu, mă interesează să văd oamenii așa cum sunt ei, reali și prezenți”, a mai precizat regizorul, în cadrul masterclass-ului de sâmbătă, 21 iunie.
Despre Béla Tarr
Béla Tarr este un regizor de film maghiar. Este cunoscut pentru stilul său cinematografic unic, caracterizat de: planuri de secvență foarte lungi, ritm lent și atmosferă sumbră, teme filozofice și existențiale, iar majoritatea filmelor sale sunt alb-negru.
Béla Tarr nu este complet împotriva scenariilor, dar nu lucrează în mod tradițional cu ele. În loc de un scenariu detaliat cu dialoguri și indicații de regie, preferă un fel de schiță narativă sau un plan general. Dialogul poate fi modificat sau creat la fața locului, în funcție de contextul actorilor și al locației.
Béla Tarr și-a început cariera cu documentare despre oamenii obișnuiți din clasa muncitoare până să debuteze în lungmetraj, la doar 22 de ani, cu În sânul familiei (Family Nest, 1977), pe care l-a filmat în doar șase zile cu o echipă de actori neprofesioniști. Realismul social și critica politică vor caracteriza și următorul său film, Vagabondul (The Outsider, 1981), despre un violonist talentat care-și distruge viața prin comportamentul său iresponsabil, precum și Vieți prefabricate (The Prehab People, 1982), câștigător al unei mențiuni speciale la Festivalul de Film de la Locarno. Criticii i-au comparat de multe ori operele de început cu filmele în stil ciné-vérité ale lui John Cassavetes, deși regizorul maghiar a susținut că nu le văzuse niciodată.
Cu Almanahul toamnei (Almanac of Fall, 1984), Béla Tarr începe să-și consolideze stilul care ulterior i-a devenit trademark: cadre lungi, stilizate și poetice, o atmosferă apăsătoare, infuzată cu angoasă. În 1988, odată cu Damnare (Damnation) începe și colaborarea de lungă durată cu scriitorul László Krasznahorkai, împreună cu care va scrie scenariile următoarelor sale filme. Poate cel mai cunoscut film născut din acest parteneriat creativ este Sátántangó (1994), o capodoperă de 439 de minute pe care cinefilii hardcore prezenți la cea de-a șasea ediție TIFF au avut șansa rară de a o vedea într-o sală de cinema, pe peliculă. Despre Sátántangó, scriitoarea americană Susan Sontag a spus că e filmul pe care l-ar vedea cu plăcere în fiecare an.
Considerată de critici una dintre cele mai importante opere cinematografice ale secolului XXI, Armonii Werckmeister (Werckmeister Harmonies, 2000) a fost proiectat la ediția inaugurală a TIFF-ului din 2002 și o are pe generic drept co-regizoare pe monteuza Ágnes Hranitzky, cu care Tarr a lucrat încă de la primele sale filme. Împreună vor mai semna și Omul din Londra (The Man from London, 2007), în care joacă și Tilda Swinton și care a avut premiera în competiția Festivalului de Film de la Cannes, și Calul din Torino (The Turin Horse, 2011), distins cu Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Berlin. Despre acesta din urmă, criticul A.O. Scott de la The New York Times a scris că „rigorile vieții te pot doborî. Rigorile artei pot avea efectul opus, iar Calul din Torino este un exemplu — unul extrem de rar în cinematografia contemporană — despre cum o operă ce pare construită pe negarea plăcerii poate, prin disciplină formală, integritate pasională și un dramatism înfricoșător, să genereze o experiență înălțătoare.” După cum a declarat încă de la începutul filmărilor, Calul din Torino este ultimul film al regizorului.
